De ce se duce românul la munte?

Nu am mai postat de ceva vreme şi nu din cauză că nu aş fi avut subiecte întro Românie de tot hazul (criza nu s-a extins şi la umorul autohton, slavă domnului) ci doar din comoditate sau mai degrabă lehamite şi îmi cer scuze cititorilor.

Cum am mai călcat prin munţii patriei în ultimul timp, nu cu 25% mai puţin cum vrea Boc, ci doar după bugetul de criză cum trăiesc profesoraşii (ăia de muncesc puţin şi câştigă cât preşedintele statului), am avut norocul să mă încânt cu minunile oferite de natură şi să savurez delicatesele caraghioslâcului românului. Acu' câţiva ani îmi povestea un domn de la Rezervaţia Ceahlău despre un grup de bucureşteni care şi-au plantat cortul la baza Ceahlăului la Izvorul Muntelui au mâncat juma de porc pe grătar şi au băut mai multe butoaie de bere dând telefoane la prieteni să la spună ce frumos e la munte, fără a se depărta de cort mai mult de câţiva paşi, probabil pentru oarece necesităţi fiziologice, de altfel. Anul ăsta s-a făcut de am ajuns la Piatra Craiului cu gândul temerar de a face un traseu de creastă pentru a-mi satisface nevoia de adrenalină şi a scăpa de sevrajul dat de muntomanie. Ne-am pus corturile la Plaiul Foii ştiind că pe acolo se cazează în special oameni care ştiu ce şi cum cu muntele ăsta. De cu zi ne-am tot foit de colo colo să vedem atmosfera locului, să punem la cale urcuşul, să pozăm ceva pentru fanii de acasă sau pur şi simplu pentru a ne ozona plămânii şi a ne satisface pofta de bere la o terasă. În tot acest timp am fost acompaniaţi de câteva ateveuri care hârâiau neputiincioase printre pietrele muntelui enervând la culme vreo câţiva tinerei care s-au simţit răniţi în orgoliu la observaţiile unor petrecăreţi, motiv pentru care le chinuiau mai tare să arate ce şi cum pot ei. Cu gândul că au să se plictisească nu prea i-am băgat în seamă. Dar a venit seara şi ateveurile încă mornăiau zgomotoase, că trebuiau să arate tuturor cine a venit cu ele la munte. Şi tot au mornăit până pe la un patru dimineaţa când, o tipă suită pe un pârleaz, ne-a îndemnat la luptă, cu o replică din cronicile lui Ureche, probabil, "săriţi fraţilor să-l omorâm, că ne stresează pe toţi!". Şi după ce unul mai voinic, răzăş de-a lu Ştefan, a aplicat o bâtă pe spate atevistului, s-a făcut linişte, tocmai bine să servim cafeaua, înainte de a urca muntele care începea să se contureze printre norii de ceaţă în răsărit.

Trebe să vă mai zic că fauna bucureştiului a pătruns şi la plaiul foii şi ne-a împărtăşit pe seară, printre trilurile ateveurilor, un caraoke pe ritmuri manelistice de toată savoarea. Şi pentru ăştia nu poţi apela la salvamontist, dar e nevoie să fii salvat, totuşi ...